Au mai trecut câteva zile şi fascinaţia pentru site-ul amintit nu a dispărut. Mi-am făcut cont, în speranţa că odată și odată voi putea desena ceva de care voi fi mândră.(
http://www.ratemydrawings.com/index.php), dar totul a rămas undeva în aer. Stresul din viața de zi cu zi, diversele lucrări care nu suportau amânare m-au făcut să uit complet de lumea asta, care mi-a redat visele și zâmbetul, pentru câteva zile. Au trecut luni, până să-mi gasesc un moment de liniște, dar și timpul necesar inceperii unui astfel de joc al culorilor, în care încercam să-mi demonstrez că exersând, totul va fi posibil. Apele învolburate ale lumii reale s-au retras și pentru o clipa am simțit ca aș putea să mă relaxez din nou, exersând tehnica desenatului on.
Acum avea să fie ceva mai diferit față de prima încercare: eram logată și mi se permitea să aleg nivelul la care doream să încerc și mi se dădea voie să salvez lucrarea, astfel încat să revin asupra ei ori de câte ori aveam timp.
Nu știu ce m-a făcut să îmi doresc să redau în portret imaginea altui prieten virtual. Mereu m-am întrebat de ce nu-i desenez pe cei de lânga mine, cei care mă înconjurau zi de zi și-i cunoșteam atât de bine. Cred că mi-e teamă de unele dezaprobări ale lor. Poate ca nu sunt sigură ca vor fi mulțumiți sau poate ca aș încerca mai mult sa redau aspectul lor real, avându-i ca model real. La cei apropiați ar fi trebuit să insist mai mult și știam că în materia de desen și pictură, întotdeauna revenirea asupra unei lucrări a însemnat o pată sau o greșeala, pe care nu mai puteam să o repar.
Prin urmare, un alt prieten drag sufletului meu avea să apară drept model în prima joacă de-a pictorului, on-line. Alesesem alt grad de dificultate al desenului, cred că mai simplu, dar acesta îmi permitea o vizualizare a etapelor pe care le-am urmat de-a lungul chinului meu cu mouse-ul.
Totul a început ca mâzgâleala unui copil. Încercam să-mi amintesc de sfaturile profesorilor de desen, din școala generală și am trasat întâi niște linii care aveau să mă ghideze în munca mea. Văzând ce a ieșit mi-am zis râzând: "Mă complic degeaba, nu voi putea niciodată să fac ceea ce mi-am dorit". Dar nu am renunțat. Ceva îmi spunea că am timp să exersez și că nimeni nu așteaptă o capodoperă de la mine. Curiozitatea mă împingea să văd cum avea să arate desenul animat și asta m-a făcut mai mult să continuu. Îmi spusesem că am să îl șterg imediat de pe acest site și nimeni nu va avea timp să-l vadă.
Am continuat să dau culoare acelui craniu inestetic, care nu părea să aibă nimic în comun cu aspectul amicului meu. Culorile acoperiseră liniile grosolane cu care am început și imaginea unui tânăr începea să se zărească.Totuși, nici aceasta nu semăna cu cel pe care îl vizualizasem într-o fotografie...
Știam că e el sau cel puțin mintea mea știa că el trebuia să fie acolo în desen. Ce mai conta? La urma urmei era tot un personaj fictiv, care nu avea de unde ști de acel desen și nici nu ar fi putut să se supere pentru ca n-am reușit să-l redau întocmai. Și chiar dacă ar fi aflat, puteam să neg că nu el trebuia să fie acolo sau să spun că mi-a fost doar o sursă de inspirație. Nimeni nu putea ști ce a fost în mintea mea, în acel moment.
Fiecare mișcare a mouse-ului reușise să contureze chipul unui tânăr. Oricât mă străduiam, nu avea cum să semene cu cel din fotografie. Nu aveam suficientă chemare pentru a desena, nu exersasem demult și în plus mă supăra ceva, care nu mă lăsa să ies din starea în care eram. Nu mă puteam concentra deloc și nu fusesem încă cuprinsă de vraja avântului nebunesc. Poate că știam că era doar o încercare, poate doar eram curioasă de ceea ce va fi. Știam că-l puteam face să dispară doar cu o comandă de mouse. Mă intriga faptul că, deși personajul real era mai în vârstă decât în desen, eu îi redam un chip ireal. Îmi aminteam că în adolescență, oricât m-aș fi străduit să desenez inocența de pe chipul copiilor, întotdeauna îi redam maturi, cu figuri plictisite, cu nimic atrăgător în ele. Acum înteleg și însemnătatea acelor rateuri, dacă ar fi să le găsesc o interpretare psihologică, dar despre astea nu vreau să tratez în acest blog. Pe amicul meu, îl desenasem așa pentru că diferența de vârstă dintre noi era mare. Cu toate că arata parcă mai matur decât îi era vârsta, chiar dacă modul lui de a gândi și a trata unele situații erau cu mult peste al celor de seama mea, eu îl vedeam în conformitate cu anii pe care îi purta pe umeri.
Cu mișcări agitate de mouse, retușam acolo unde mi se părea necesar, dar cu cât timpul trecea, simțeam că îmi pierd răbdarea și trebuia să renunț. Știam că dacă terminam atunci, nu voi mai reveni asupra subiectului. Era și dorința de a observa cum arată desenul animat și de asta mă încăpățânam tot mai mult să măcelăresc mouse-ul. În interior meu, se dădea o luptă continuă: "Renunț... trebuie să continuu... sunt obosită... lasă că îmi va trece..". Gândul că îmi promisesem că voi posta, pentru câteva minute, desenul, indiferent de stadiul la care ajunsese, mă făcea să mai lucrez la el. L-aș fi postat atunci, dar mi-era teamă să nu-l vadă altcineva și să râdă. Continuam să mă agit fără rost. Desenul însă, nu lua înfățișarea dorită, ci mai grav se schimba. Vedeam nesimetriile ochilor și aș fi corectat, dar simțeam ca voi strica totul. Priveam și sesizam atâtea defecte. "Ce-ar fi să-l șterg? La urma urmei e o prostie, nu e ceea ce mi-am dorit. Azi nu am inspirație. Nu dispun de răbdare și imaginea e prea mică pentru a sesiza unele detalii".
Mai adaugasem câteva detalii, care începuseră să-l facă să semene puțin cu amicul meu, dar tot nu era el. Avea aerul ca el este acolo, dar fizic nu arăta cum doream, ci părea o fantomă care se distinge printr-un văl de ceață deasă. Era iluzia omului văzut prin aburii dimineții, care dezamăgește cu fiecare pas mai apropiat. Privit cu ochii minții sau cu ochii semi-închiși, poate că se găseau anumite asemănări, dar pentru mine erau nemulțumitoare.
Mă agitam continuu, căci muram de nerăbdare pentru a-l termina. Mă grăbeam să dau umbre și penumbre, care să încerce să reproducă ceva din aspectul chipului său real. N-am reușit decât să-i pun o pânză inestetică, peste obraji și frunte, căci nu mai aveam răbdare să caut culorile apropiate. A fost tot ce am reușit să mai retușez. Nu mă mai puteam concentra pe ochi, pentru că răbdarea îmi depășise limita și statul prea mult lângă computer îmi dădea niște dureri îngrozitoare de ochi și de spate. La urma urmei nu mai conta că nu am reușit să îi desenez ochii, aveam să-i modific altă dată. Nu conta că nu ștersesem urmele de creion din dreptul urechii și că haina cu care era îmbrăcat nu se conturase încă, eu trebuia să opresc desenul imediat.
Împinsă de curiozitate, l-am postat pe site și l-am urmărit de mai multe ori pentru a găsi elementele la care trebuia să mai lucrez, data viitoare. Mă hotărâsem să-l șterg și să continuu altă data, dar am fost surprinsă de rapiditatea cu care au remarcat ceea ce am făcut, câteva persoane de acolo. L-au apreciat și mi-au lăsat și câteva comentarii. "Interesant... dacă le plăcuse personajul, nu trebuia să îl șterg", m-am gândit atunci. L-aș fi șters dacă nu comenta nimeni, căci aveam atâtea de retușat la el, dar am hotărât să rămână ca prima mea încercare on, astfel să țin minte peste ani, de unde am pornit.
Urma să continuu desenul cu altă denumire, peste câteva zile. Am făcut acest lucru dar m-a nemulțumit, de data aceasta, aspectul prea matur și ireal al chipului conturat și atunci l-am ștres de pe cont. Am așteptat un moment prielnic pentru a-l termina, dar acest moment, nici după câteva luni nu a apărut. Imaginea a rămas în stadiul în care am lasat-o la început:
http://www.ratemydrawings.com/drawings/self-portraits/681699.html.
Atunci când voi găsi puterea de a-l reface, voi adăuga detalii și la aceste rânduri. Pănă atunci, sper să nu fiu criticată prea tare.
