Din clipa în care am constatat că arta îmi alină sufletul îndurerat și îmi fugărește gândurile pline de neliniște, în momentele în care priveam oamenii vobind, am început să mă trezesc când pixul meu cu negru conturează diverse siluete și nu se oprește până ce vorbitorul nu amuțește.
În unele momente, cei implicați într-un discurs, nu au privit cu ochi buni ceea ce făceau, considerând ca o lipsă de respect sau ca un moment de plictiseală.
Poate că sunt lucruri care mă plicitsesc, unele de care nu am nevoie să le mai aud spuse, poate că sunt momente când desenând le înregistrez mai ușor. Încă nu știu precis decât că mâna mea nu are astâmpăr până nu găsește o coală albă de hârtie și pixul meu negru. Creionul nu mă atrage și nici altfel de pix. Parcă numai cu acesta pot să-mi dau frâu liber fanteziei.
Drept urmare acestea sunt câteva din mâzgâlelile mele:
Eram tristă, neînțeleasă și într-un moment de singurătate sufletească.
Se apropiau Sfintele Paști și eu visam la ouă încondeiate și la fantezia de culori ale acestora.
Citisem o poveste pentru copii și doream să fac imagini după narațiunea acesteia. A rămas doar acest moment schițat. M-am plicitsit repede.
Găsisem chipul minunat al unei fetițe pe net și am fost fascinată de el, de puritatea din priviri. Nu am reușit să-l reproduc foarte exact.
*
Mi-am amintit de un desen din adolescență care a rămas într-un sertar la școală. Ideea redată de mine atunci m-a fascinat și acum și am încercat să mai adaug unele detalii care să întregească imaginea.
